Editorial pentru Asymetria.org
Ne conduc stârpiturile. O actualizare după Mihai Eminescu
De la „Icoane vechi și icoane nouă” la distorsiunile prezentului post-național
„Ne conduc stârpiturile” – cuvintele acestea, aruncate de Mihai Eminescu într-un articol de decembrie 1877 din Timpul, au fost cândva considerate simple excese polemice, o înverșunare romantic-naționalistă. Astăzi însă, ele devin ecoul unei realități resimțite cu disperare, chiar dacă nu întotdeauna articulată limpede: România actuală pare condusă, și nu de ieri, de o clasă politică parazitară, culturalmente sterilă, moralmente colapsată, tehnocratic-incompetentă și cu instincte de colon servil.
Nu doar că ne conduc stârpiturile, dar ele nici nu mai au nevoie să-și ascundă „caraghioșenia” sub pretexte doctrinare. În secolul lui Eminescu, această plebe de sus se legitimase prin liberalismul de paradă – o franceză stâlcită și o lustruială universitară. Azi, o face prin simulacrul digital al progresismului globalist, prin rețele de ONG-uri mimetice, prin limbajul managementului corporate transplantat peste statul eșuat. Într-un mod perfid, limbajul tehnocrației și al „reformei instituționale” acoperă aceleași practici: spoieli de formă, haos de fond și o birocrație care, în loc să slujească poporul, îl strivește.
O țară cu scaune goale, dar pline de păpuși
„Am făcut strane în biserica naționalității noastre neavând destui notabili pentru ele”, nota Eminescu. Astăzi, strană nu mai e, dar scaunul de minister ori de agenție guvernamentală este cald și căutat. Umplut nu de merit, nu de vocație, ci de obediență. De rețea. De oportunism. Partidele politice nu mai sunt organisme ideologice, ci agenții de plasare în funcții. Nimeni nu mai întreabă ce trebuie făcut, ci cui trebuie să-i fi fidel.
Rezultatul? O Românie de manageri de nimic, de consilieri fără pricepere, de lideri fără cauză. Orice sat fără apă are un responsabil pentru digitalizare. Orice spital fără medici are un director care participă la conferințe internaționale. Orice școală fără copii are un consultant pentru „inovare educațională”.
Cine plătește pentru aceste posturi și paraposturi, pentru primari, notari și paranotari digitali? Același popor despre care Eminescu spunea că se stinge „de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ”: omul simplu care încă muncește în România, contribuabilul luat de fraier, agricultorul umilit, antreprenorul sufocat, tânărul plecat.
„Ce caută acești oameni în viața publică a statului?”
Aceasta e întrebarea-cheie a textului eminescian, pe care o repetăm astăzi cu aceeași înfrigurare. Ce caută în Parlament oameni care nu citesc, care nu gândesc, dar semnează legi? Ce caută în ministere tineri crescuți în incubatoare ideologice occidentale, total dezrădăcinați de România profundă, dar convinși că au dreptul natural de a ne reforma? Ce caută în fruntea învățământului, al culturii, al finanțelor, personaje al căror unic merit e loialitatea față de un sistem ilegitim?
Aceștia nu mai sunt, cum spunea Eminescu, „copiii lepădăturilor Orientului și Occidentului”. Sunt copiii elitei de formol născute după 1990 – produsul unei tranziții în care selecția valorilor a fost înlocuită cu selecția relațiilor. Rezultatul? Un regim de impostură generalizată.
Și totuși, nimeni nu produce nimic. Statul hrănește, plătește, tolerează, dar nu cere nimic în schimb. Și pentru că nu cere, e jefuit cu legitimitate. Cultura publică nu mai e despre responsabilitate, ci despre acces. Nu contează dacă ai idei, contează dacă ești „în program”. Dacă aparții. Dacă ai semnat. Dacă ai tăcut la timp.
„Liberalii sunt smântâna și temeiul României”?
Astăzi nu se mai cheamă liberali. Astăzi sunt „reformatori”, „tehnocrați”, „experți”, „euro-integrați”, „membri ai societății civile”. Dar mecanismul rămâne același: uzurparea suveranității populare de către o clasă de sus care se pretinde iluminată, dar trăiește din privilegii nejustificate și dintr-un dispreț profund față de România reală. Când oamenii reacționează, li se spune că sunt „nostalgici”, „analfabeți funcțional”, „extremiști”, „putiniști”.
România este o colonie condusă de propriii servitori
Iar drama noastră e că acești servitori ai noilor imperii globale nu au nici coloana vertebrală a colaboraționiștilor de altădată. Nu fac pact cu puterea ca să salveze țara, ci ca să-și salveze sinecurile. România nu e doar subjugată economic sau militar – ci mental. Politica noastră e provincială și mimetică, administrația e clientelară, cultura e cvasi-moartă în afara câtorva insule.
Nu există un „proiect de țară”. Există doar proiecte personale, programe de finanțare și agenții de implementare.
Ce e de făcut?
Mai întâi, recunoașterea bolii: România e un stat capturat de plebea de sus. Nu mai are elite, ci elitiști fără valoare. Nu mai are conducători, ci manageri de impostură. În loc de merit, avem marketing. În loc de lideri, avem parveniți înfipți.
Apoi, cultivarea unei elite autentice, născute din muncă, din lectură, din efort moral și intelectual – nu din relații. O elită care să nu trăiască de pe urma statului, ci pentru a-l regenera. Care să coboare în popor, dar nu să se piardă în demagogie. Care să readucă sensul în cuvintele uitate: onoare, datorie, rigoare, verticalitate.
În fine, rezistență. În fiecare gest. În fiecare școală bună făcută fără bani de la stat. În fiecare revistă (precum aceasta) care nu scrie la comandă. În fiecare comunitate care se auto-organizează. În fiecare alegere de a nu pactiza cu minciuna, fie ea și „corectă politic”.
Eminescu a strigat în pustiu în 1877, dar pustia e aceeași. Numai că azi, avem șansa de a nu mai fi singuri.
Asymetria.org – pentru cei care gândesc vertical, în țara pe orizontală.
Comentarii
Trimiteți un comentariu