„Nu-s vinovat c-am îndârjit șacalii,
Și c-am strigat cu sufletul durut,
Că nu schimb un Ceahlău pe toți Uralii,
Și că urăsc hotarul de la Prut.”
Andrei Ciurunga, Nu-s vinovat față de țara mea
Nu, nu mi-am dorit să scriu un foileton cu această întrebare, dar semne bune anul n-are. Nici ce va urma. Am mai spus-o, dar trebuie repetat și iarăși repetat: după Pârvan, cei patru contraforți ai istoriei sunt adevăr, obiectivitate, cinste, logică. Or, istoria noastră este mistificată iarăși și iarăși.
La vremea școlarizării după manualul Roller, soldații țărani care mureau pe linia Mărășești, Mărăști, Oituz erau blamați ca „imperialiști”, pohtitori de pământ străin. Ei, care-și apărau ogorul. Mureau în cămăși albe de nuntă, în rând cu generalii lor, dar nu cedau, de unde numele de „fantomele albe” de la Mărășești, din Regimentul 32 „Mircea”. Rănit grav, locotenent colonelul Rosetti le-a spus soldaților lui să nu- l ridice. A ordonat regimentului să nu dea înapoi și să nu treacă peste cadavrul lui. Nu s-au retras. Și câte medalii însângerate n-a distribuit postum suveranul!.Lor li se dă onorul sau lui Von Brukenthal?
Un bun prieten mi-a trimis un fragment de roman. Îi dau dau numele, deși lectura a fost confidențială. Povestașul Ion Andreiță vorbea de „memoria ierbii”, mereu uscată, mereu re-înverzită. Urmașul de erou căzut pe linia de rezistență caută locul unde i-a murit bunelul Ion.Nu-l găsește, dar, punând urechea la pământ, aude strigătele de luptă, tropotul cailor,șuieratul gloanțelor, zgomotul tunurilor. Și-l citez pe Octavian Goga, al cărui bust a fost prilej de scandal în urbea Ieșilor, dinspre plusista doamnă Chichirău, minusistă la capitolul istorie. Goga , așadar, despre „vitejia clasică”( sublinierea mea) a armatei române, „smulsă parcă din cele mai strălucitoare pagini ale antichității greco-romane”.
S-a cerut cu zarvă mare să se așeze pe modestul bust o plăcuță care să-l amendeze pe politicianul Goga ca fascist, nazist și alte alea, că așa-i trendu’. Leon Kalustian a fost arestat în 1951 și trecut prin Jilava, Gherla, Văcărești, pentru că vindea, într-un anticariat, „cărți dușmănoase”: memoriile lui Carol I, Povestea vieții mele de regina Maria și, grozăvie!, Mustul care fierbe de Octavian Goga. Kalustian a fost eliberat abia în 1964. L-au percheziționat din nou în ‘67. Biblioteca i-au acoperit-o cu cearșafuri sigilate MAI. Abia în ‘75 a reușit să-și publice volumul Facsimile, strângând articole publicate în „Flacăra” lui Adrian Păunescu.
Ce mai fac ignoranța și reaua credință? La un moment dat, cineva murmura într-o emisiune televizuală: „Un vultur veni din munți /Și ne-a zis: Popor român,/ Ești viteaz, de ce mai suferi/ Jugul unui neam păgân?” Altcineva a sărit: „Cântec legionar!”.„Strigător la cer, mi-a spus Petru Ursache. E cântec regalist. Carol I, Războiul de independență.L-am cântat în școala primară.” Numai că atunci școala era școală și nu despre buzele lui Decebal „senzuale” se făcea vorbire. Encomiu patriei –Patriae encomium- nu era disprețuit; atunci se predau elevilor „adevărurile istoriei adevărate”, ca să uzez de titlul lui Lucian din Samosata.
Războiul „rece” al statuilor continuă aprig și postsocialist. Grupul de busturi Horia, Cloșca și Crișan a fost dispersat de pe bulevardul Copou. Sâmbătă, 11 septembrie 2021, președintele a dezvelit măreața statuie a baronului Samuel von Bruckenthal, singurul sas, după președintele sas, care a fost „pilon național”. Al cui? La vremea aceea, maghiarii, secuii, sașii erau recunoscuți ca națiune; românii - nu. „Omul cel mai tolerant”, pe nume Brukenthal, i-a tras pe roată, la 1784, pe Horia și pe Cloșca (Crișan se spânzurase în închisoare). Spune Aurel Sibiceanu că trasul pe roată era mai cumplit decât crucificarea. De altfel, doar ei, românii, erau trași pe roată. Horea - Ursu Nicola – era „de religie neunită”, cum sună sentința. Măruntaiele și inima erau îngropate la locul de osândă, iar trupurile, spintecate –n patru, erau depuse la răscruci, spre înfricoșare. Cultele maghiare, care i-au ținut pe români în stare de scalvie, catolici, reformați, unitarieni, să nu-și ceară scuze? Doar biserica ortodoxă?
Președintele a alocuționat ferice, dezvelindu-și larg dantura, despre „buna guvernanță” ( vocabula guvernanță pentru guvernare îi aparține) din timpul Imperiului Habsburgic și a tras de prostire ( mold. cearșaf) ca să apară în măreția-i statuia Vonului, sprijinită financiar de Boromir, Rotary Club, Lions Brukenthal și sculptată de Deak Arpad. „Prețioasa-i moștenire” de care făcea vorbire președintele? Pregătirea roatei de frânt oasele răzvrătiților.O fi scriind asta pe placă? În orașul celor 6 case Iohannis ( numărate de presă), Mihai Viteazul n-are decât un bust amărât, iar guvernantul baron spoliator, mort putred de bogat, are coșcogea statuia, căreia președintele nu-i ajunge nici la brâu. Ei, dar roata se mai învârte. A căzut și statuia lui Stalin, iar mumia lui Lenin nu se simte prea bine în mausoleu.O să cadă și statuia lui Brukentahl.
Nu știu dacă România educată istoric l-a aplaudat pe criminalul anti-român sadea, dar vocabula criminal se lipește ba de Țepeș, ba de Mihai Viteazul, ba de Avram Iancu, ba de Tudor din Vladimiri, în timp ce Brukenthal a fost nemurit de doamna Turcan, care i-a urat La mulți ani! unui răposat de 300 de anișori. S-a și găsit momentul ( și monumentul) potrivit să se laude toleranța guvernării brukentale: 11 septembrie, în ajunul Serbărilor Naționale de la Țebea. Aceiași români care nu se vor re-educați istoric au huiduit când s-a anunțat coroana omagială trimisă de premierul demis Cîțu. Alt Big Time pentru Superman?
Așadar, la 149 de ani de la moartea lui Avram Iancu, Iohannis a dezvelit enorma statuie Bruk. Mi-e groază să mă întreb ce va face la 150. Sau poate îi va lua din nou la mișto pe români, la o partidă de golf, nimerind în ultima gaură. A istoriei. Până atunci, însă, campania contra lui Avram Iancu pare de neoprit. La Miercurea Ciuc s- a spânzurat o momâie reprezentându-l pe eroul național, iar Csibi Barna are azil politic în Ungaria prietenă, de unde importăm mălai pentru mămăliga care nu mai explodează.
Oare n-ar fi cazul să-i taxăm pe hulitorii de eroi? De scăpat n-a scăpat nimeni de hulă, de la voievozi la cei care s-au sacrificat în munți împotriva sovietizării. Le doinește un disident anticeaușist, Alexandru Tacu: „În rezistența anticomunistă an cu an/ Prin munții Rodnei și prin arboret/ Vitejii colonelului Cîrlan / S-au apărat și au murit încet.”.Cei care au căpătat pământ încleiat de sănge în războaie au fost declarați „chiaburi dușmănoi”. Proletarul agricol a dus satul de râpă.
Voci agresive, zgomotoase, așa-zis originale, dinspre așa-zisa școală Boia, au optat pentru „libertatea istoriei”, încercând în fapt un istoricid. Iată-l pe Burebista, regele daco-geților, ajuns jefuitor a juma de Europă. Imaginea de căpetenie sobră și abstinentă suferă o anamorfoză.Nu-i uitat nici Deceneu, preotul său, considerat de dacopați un șarlatan. Ce dacă armata lui Burebista, de două sute de mii de oameni, cam băgase frica-n greci și-n romani, după Strabon? Iară noi, noi, epigonii, braconăm cetățile dacice din munții Orăștiei, nicidecum nu le protejăm, nu le conservăm. La fel se întâmplă cu cetatea Sucevei și câte și mai câte.
Alt exemplu de mistificare? Despre victoria de la Posada ni se spune că n-a fost bătălie, ci capcană, posadă însemnând loc între munți, strâmt, îngust.Strategia de război nu mai contează?
Împotriva acestor mistificări, în numele disciplinei Istorie, vocea academnului (e cuvântul lui Paul Goma, cu accent pe demn) Ioan Aurel Pop se aude constant. Reacții consistente față cu inconsistența opiniomanilor repetenți. Spune răspicat istoricul de la Cluj că respectându-ne eroii respectăm istoria. Fiecare generație de istorici trebuie să-și revadă precursorii, să corecteze ce-i de corectat, dar în gând cu spusa lui Cicero: Historia est vita memoriae et magistra vitae.Și-n traducere liberă, că tot s-a scos latina din școală : Istoria e viața memoriei și magistrul vieții. Altfel, știința istoriei înseamnă închidere de ochi și de minte, de parcă s-ar vrea cu dinadins să se șteargă din memoria tinerilor trecutul național. Or, identitatea europeană (repet și tot repet) nu-i posibilă fără identitățile naționale, fără națiuni și culturile lor diferențiate. Altfel, galopăm pe melc și spre democrație, și spre omul european.
Pictorul de excepție și eseistul Ștefan Arteni a atras atenția de multe ori că istoricidul era paralel cu culturocidul (eng. culturecide). Roller, zis Controller, zis Rolea era prieten la cataramă cu Leonea Răutu, un terminator al culturii române, reconsiderat de unii și de alții.
Aș fi vrut să umez Facultatea de Istorie, dar tatăl meu m-a deconsiliat: „E politizat tot, asta nu-i istorie adevărată.” Făcuse liceul la Cernăuți, în germană și toate cărțile, în special hărțile, erau bine ascunse în podul casei, într-un cufăr din nuiele. Numai că Filologia era și ea politizată. Ia să nu fi știut pe deasupra Lenin și Organizația de partid sau broșura lui Croh Mălniceanu (așa îi ortografiază numele Luca Pițu), ideologul mercenar al literaturii socialiste. Un exemplu? Conf. Ion Sîrbu nu-l preda, la Cursul de literatură contemporană, pe Blaga. Ne băga în Bărăgan(ul) lui Galan sau îl pomenea ore-n șir pe Mihu Dragomir. Scrie Florin Constantin Pavlovici, în Tortura pe înțelesul tuturor, că Mihu Dragomir l-a denunțat pe Robert Cahuleanu Securității, pentru că publicase la Chișinău, în 1944, Cântece de dor și de război și-n ‘48, la Brăila , clandestin, Poeme de dincoace (de Prut). Născut la Cahul, nu i s- a mai dat voie să semneze cu pseudonimul Cahuleanu.A făcut închisoare pentru patriotism. În februarie 1950, a fost arestat și condamnat 4 ani pentru activitate publicistică antisovietică; în 1957 a fost arestat din nou și condamnat la muncă silnică 18 ani, pentru că difuzase poezii scrise în prima detenție. Grațiat în iulie 1964, n-a putut fi decât portar, îngrijitor de local, instalator, contabil la 10 kilometri de București.Un om firav, cu dioptrii minus 22. Când își scotea ochelarii, se comporta ca un orb.
După acel Decembrie, s-a pus întrebarea ce-a făcut fiecare în ultimii 5 ani.Problema mi se pare acum formulată intenționat greșit.De ce numai cinci? Păi atunci Brucan e disident (precizare parantetică : cuvântul călău face parte din fondul principal de cuvinte al „profetologului”), mult lăudat de mândruța sa, Mândruță Lucian, în interminabile emisiuni proteviste.
La procesul comunismului, au fost târâiți scriitori morți, în timp ce torționarii închisorilor mureau liniștiți în patul lor sau emigrau în Ungaria. La noi, la Ieș, unul dintre cenzorii temutei instituții Direcția Presei ocupase cu tupeu loc în balconul revoluției. Când am asistat la premierea lui Dumitru Ignea (diplomă de excelență!), autorul unei singure cărți, Omul cu părul cărunt, mincimoasă de la un cap la altul, mi-am zis că se pregătește iarăși metoda Index librorum prohibitorum și n-am greșit. Ignea, vajnic ilegalist, adaptat în folos propriu doctrinei jdanoviste, s-a luptat la greu cu neadaptații. Una dintre isprăvi: a topit un număr din „Iașul nou”, pentru că o poezie de Labiș i se păruse neconformă cu linia PCR.
Ion Lazu a vrut să le facă dreptate celor 403 scriitori și publiciști arestați și condamnați la muncă silnică, torturați crunt. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru un poem Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”A așteptat zi după zi să fie ucis : nu l-au anunțat că i s-a comutat pedeapsa în MSV (muncă silnică pe viață). 53 dintre pușcărizați au decedat intra muros; 28 au avut câte două detenții. Marcel Petrișor, trecut prin casimca Jilavei, „locul din care nu se iese viu”, scrie că acești condeieri erau în fapt ”condamnați la moarte programată”.De foame, li se jupuia pielea (distrofie).Urma cașexia și groapa comună. Radu Gyr, apud Grigore Caraza, care a memorat în celulă poezia: „Alături de temniță, pe-o rână, pe-o coastă/ Cimitirul nostru tace, adastă/ Așteaptă sicrie sărace, / Cu număr de smoală scris pe capace.”.
Ion Lazu n-a reușit să ducă la bun sfîrșit proiectul troiței, urmând să fie ridicată în curtea Casei Scriitorilor. I s-a reproșat că pe listă ar fi și legionari, iar casa nu mai este a scriitorilor. Pentru statuia lui Brukenthal s-a găsit loc. Central.
Bună „guvernanță” vă doresc!
Comentarii
Trimiteți un comentariu