Revenim asupra materialului publicat deunăzi, pentru a-l comenta pe îndelete, este un text extrem de important. Să-l mai auzim o dată, în interpretarea dlui Vasilică Militaru:
În Transnistria: „Din lipsă de probe, pentru două palme au fost declarați criminali de război!”
31 decembrie 2021|Doctrină naţionalistă
Vasilică Militaru – Asociația Neamul Românesc
militarupetruvoda@yahoo.com
86.124.122.255
Din lipsă de probe reale, două palme date cuiva – crime de război
Acuzatorii publici comuniști din România au demascat faptul că
sovieticii nu le-au furnizat probele promise privind săvârșirea de crime
de război pe teritoriul transnistrean. Nici acuzația privind săvârșirea
de crime de război în teritoriile Bucovinei de Nord și al Basarabiei,
ocupate de U.R.S.S., nu a putut fi probată de sovietici.
Militaru Vasilică – Asociația Neamul Românesc – publică extrase dintr-un
material de arhivă care dovedește cum, din lipsă de probe privind
acuzația pentru crime de război săvârșite pe teritoriul Transnistriei,
sovieticii ajunseseră să ceară acuzarea militarilor români care dăduseră
două palme vreunui deportat evreu.
Ședința cu foștii acuzatori publici – 27 martie 1947
(Arh.St.București, CC al PCR. Cancelarie, dos. 13/1947, f.2-13)
Au luat parte: tov. ministru Teohari Georgescu, tov. ministru Pătrășcanu, tov. Alexandra Sidorovici, tov. Bunaciu, tov. Săracu, tov. Stoican, tov. Lepădătescu, tov. Drăghici.
Tov. Drăghici: (…) În ceea ce privește Niculescu Octavian de la Odessa, eu sunt acela care l-am anchetat. Am cerut de la ruși, prin circa 5-6 intervenții făcute prin tov. Bunaciu, cel puțin ceva indicații. Am avut chiar o întrevedere cu Necrasovici și Alexandrov. Le-am arătat că e trecut pe lista criminalilor de război, că sunt convins că omul acesta desigur că a făcut o mulțime de crime de război și le-am cerut date. Nu mi-au dat nici un fel de date. L-am ținut vreun an și 3 luni arestat și cu toate acestea, nimic…
Tov. Teohari: Niculescu a fost șeful poliției românești. Ca noi să adunăm date în legătură cu acesta, trebuia să le cerem sovieticilor?
Tov. Drăghici: Am interogat peste 30 martori. Am
căutat indicații și pe la evrei, care de fapt acolo erau calul de
bătaie, am căutat și la elemente rusești, pe ici, pe acolo prin
militari, prin polițiștii de acolo în primul rând, dar n-am putut găsi nimic, decât o singură dată că a bătut o femeie la un pahar de vin.
După acest singur criteriu nu-l puteam stabili criminal de război,
neavând date concrete pentru a stabili ceva în ceea ce privește
activitatea acestui om.
………………………
Tov. Bunaciu: (…) De ce n-am putut condamna? Dacă judeci pe cineva în
fața unui complet de judecată, trebuie să-i aduci probe. Dar acuzatul,
fiind de exemplu comandant, în Transnistria sau Basarabia, marea
majoritate a martorilor erau acolo. Am mers atunci la sovietici, la
Alexandrov, i-am făcut cereri scrise să ne dea material. Ne-a spus: „O
să vină cu avionul” – dar n-am primit nimic. N-am avut sprijin din
partea lor. Ne-au spus că au material, dar noi nu l-am primit.
………………………….
Tov. Pătrășcanu: Am avut concepția să lovim pe aceia care au avut
răspunderi. Am lovit numai pe anumiți ziariști și pe anumiți militari.
Tov. Bunaciu: Dacă începeam cu toți jandarmii care au dat câte o palmă…
Tov. Teohari: Aici e vorba de crime.
Tov. Pătrășcanu: Am lucrat și eu cu Alexandrov. I-am dat dosarele principale ale lui Aramă și ei și-au spus cuvântul, acesta să meargă, acesta nu… După aceea a rămas să lucreze Bunaciu cu el.
Tov. Bunaciu: Am ținut contact permanent.
Tov. Teohari: Cine a intervenit pentru miniștrii guvernului Antonescu?
Tov. Bunaciu: Sovieticii.
Tov. Stoican: Delegații noștri au citit lucrările din dosarul sovieticilor și ei au tras concluziile. Delegații noștri au spus de la început că nu semnează și nu sunt de acord. Până la luarea conducerii Tribunalului, nu cunosc decât lucrul cabinetului meu în legătură cu detașamentele de muncă obligatorie. Era vorba de acei care au aplicat tratamente neomenoase în aceste detașamente evreilor. Linia era că vor fi condamnați acei care au făcut cruzimi și nu aceia care au aplicat același tratament care se aplică din nefericire și ostașilor români în armată de către superiorii lor. Am înțeles că această directivă este stabilită de comun acord cu partidul, cu sovieticii, cu guvernul. De la cabinetul meu s-a stabilit să se facă două loturi de acuzați. Azi văd că sovieticii, din aceste dosare găsesc 55% rău clasate, pe considerentul că chiar două palme dacă s-au dat cuiva, este o crimă de război. Atunci însă, la judecare, directivele au fost altele. După ce am luat conducerea Tribunalului Poporului, după decembrie, situația a fost următoarea: în cazurile comune am lucrat după aceleași directive de pe timpul lui Bunaciu. În cazurile importante am lucrat luând contact cu tov. Pătrășcanu, care era ministrul Justiției, pentru că nu puteam veni pe cale ierarhică de la celula mea până la CC. Am avut două chestiuni importante: aceea a foștilor demnitari din Transnistria și chestiunea Antonescu. Chestiunea Antonescu s-a soldat după cum știți. Chestiunea demnitarilor, ale căror dosare s-au moștenit de pe timpul lui Bunaciu, a rămas în suspensie până ce sovieticii ne vor da probe. În primăvară a venit la mine locotenentul Popov, aghiotantul lui Alexandrov, cu care m-am înțeles foarte bine. A venit cu o listă întreagă și m-a întrebat care e situația acestora. Erau majoritatea foști demnitari. I-am dat un tablou scris: cutare clasat, cutare așa…, indicând la fiecare situația. I-am arătat că pentru aceia din Transnistria nu avem nici un fel de probe. „Dați-ne dvs., poate ați găsit arhive; dvs. aveți pe acei care au suferit, noi nu avem decât pe foștii lor complici, subalternii lor, câteva mărturii ale evreilor”, care pentru noi au constituit un material foarte delicat și cu care se lucra foarte greu, întrucât fie că erau timorați, fie că spuneau „bine că am scăpat cu viață”, și nu ne dădeau mărturii, sau a doua zi după darea declarației, veneau și retractau. Era deci un material greu de lucrat. I-am spus că am ținut dosarele în așteptarea probelor lor. „Dacă nu ne dați suntem siliți să le clasăm”. N-am primit nimic. Am ținut aceste dosare până când le-am clasat. (…)
Tov. Pătrășcanu: Era hotărât să nu fie absolviți, să rămână în suspensie?
Tov. Stoican: Sovieticii ne-au promis material și în procesul Antonescu și nu ne-au dat nimic. În ceea ce privește dosarul masacrelor de la Iași, cu o zi înainte de a-l trimite instanțelor militare, am spus că nu se poate face procesul dacă nu figurează generalul Stavrescu, pentru că altfel înseamnă că punem Tribunalul în situație de inferioritate și ne facem de batjocură. Tov. Pătrășcanu a discutat și cu Susaicov, care i-a spus că pentru moment Stavrescu nu poate fi trimis în judecată. El era pe atunci inspector de armată la Pitești.
Tov. Săracu: Când trebuia să mă duc să fac o intervenție la vreo
autoritate, portarul mă dădea afară. Concluzia mea este că nu s-a depus
destulă autoritate pentru ca într-adevăr această instituție să fie ca un
cuptor care arde în fiecare zi cu aceeași temperatură.
A doua: lipsa de material. Sovieticii nu ne-au dat nici un fel de concurs, nici măcar verbal.
Tov. Teohari: Noi am făcut crime pe teritoriul sovietic și până la urmă tot ei ies vinovați.
Tov. Lepădătescu: (…) Din lotul de 960 dosare clasate nejustificat
sunt 150 cazuri în care formal clasarea era nejustificată, pentru că
textul spunea: „Comandanții de lagăre care au aplicat tratamente
neomenoase”, nu „cruzimi, maltratări”. Și sunt cazuri de acestea, când
s-au dat două palme sau o lovitură cu un băț. Reprezentanții sovietici
au spus: „Acesta nu e un tratament omenos, deci clasarea pentru aceste
vini e nejustificată”. Am spus apoi că stabilirea acestei noțiuni
trebuie să se facă în raport cu mentalitatea generală existentă, ținând
seama de faptul că în armată la noi plutonierul în mod curent face acest
lucru cu soldații. Pentru lumea din afară, a da două palme nu e
o infracțiune care să merite sancționarea și nu putem declara pentru
acest fapt pe cineva criminal de război.
Am arătat că Tribunalul avea rostul să mobilizeze întreaga
națiune pentru pedepsirea acestor oameni, dar nu puteam să realizăm
această mobilizare pe problema câtorva palme. Acesta a fost
singurul dezacord din sânul acestei comisiuni, pe această chestiune de
fond, care însă a fost trecută în statistică ca clasare nejustificată. E
vorba cam de a 6-a parte din clasările nejustificate. Statisticile în
general sunt mult prea reci, trebuie cunoscute realitățile ca să putem
surprinde bine situația. Sunt circa 100 dosare în materie de…, unde
într-adevăr a trebuit să menționăm că sunt probe de vinovăție, deoarece
art. 2 din lege declară că sunt vinovați acei care punându-se în slujba
fascismului au contribuit prin fapte proprii la realizarea lor. Nu spune
în ce măsură au făcut aceasta. Aceasta a fost concepția prezentată de
reprezentanții sovietici. Acest lucru trebuie să se explice prin aceea
că linia a fost ca cei mărunți să nu fie loviți, ci numai vârfurile, la
militari și ziariști.
*
Nota redacției – Document foarte important. Mulțumesc dlui Vasilică Militaru pentru publicarea acestui text care pune în lumină lipsa de criminali de război cu care s-a confruntat „justiția poporului” după încheierea războiului.
*
Comentariul din 1 ianuarie 2022
1. Așadar este vorba de stenograma unei ședințe de lucru a procurorilor implicați în identificarea criminalilor de război, în mod deosebit a celor care au anchetat situația din Transnistria. La ședință au participat nume grele din justiția română comunistă, în frunte cu Pătrășcanu și Drăghici.
2. Ședința are loc în martie 1947, la 2 ani și jumătate după ce România ajunge sub controlul bolșevic. Erau deja 3 ani de când evreii se întorseseră din Transnistria, fuseseră convocați la procuratură să dea declarații privind regimul de care au avut parte în detașamentele de muncă obligatorie din Transnistria sau în Basarabia, iar procurorii bolșevici nu reușiseră să identifice nicio crimă de război din partea guvernatorilor români. Șeful poliției din Transnistria, de exemplu, nu se face remarcat decât prin gestul făcut la o beție: a lovit o femeie, a bătut-o. Nu se precizează de ce! Alt abuz nu se descoperă din partea șefului poliției!! De menționat că tribunalul poporului din Odessa, în procesul ținut avându-l ca inculpat pe însuși profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu i-au putut găsi nicio vină, niciun abuz săvârșit împotriva populației civile.
3. La anchetă, în căutarea criminalilor de război, sunt angajați și sovieticii, care se aflau în situația de a descoperi mai ușor fărădelegile săvârșite pe teritoriul sovietic. Dar nici ei nu reușesc să identifice decât „crima”, probabil repetată a jandarmilor români, de a mai scăpa o palmă-două după ceafa vreunui evreu! Obicei străvechi în armata română, de care nu s-a plâns nimeni propriu zis.
4. Din discuția magistraților bolșevici rezultă că nu se confruntaseră cu crimele de război propriu zise: uciderea unor persoane nevinovate. Nici un evreu nu raportase, până în martie 1947, că jandarmii români s-au ocupat cu așa ceva, că au avut un comportament genocidar! Asta ne aduce aminte de chestionarul cu care instanța evreiască supremă s-a adresat evreilor reveniți în țară după deportare: din aproape 90 de întrebări, nici una nu lua în calcul faptul că evreii fuseseră supuși unui regim de exterminare în zilele petrecute ca deportați.
5. Sovieticii nu au fost de acord că a da două palme cuiva nu este crimă de război. Din text nu se înțelege dacă până la urmă s-a acceptat acest principiu. Noi am semnalat pe acest site cazul românului Herișescu care a fost condamnat după război pentru că ar fi dat un șut în spatele unui evreu, la București, nu în Transnistria… Gest oarecum la modă în vremea aceea, sub influența filmelor americane… Nu este sigur că a fost un gest anti-semit!
6. Așadar evreii reveniți din Transnistria nu reclamă „tratamente
neomenoase”, iar de ucideri, de asasinate în masă, nici pomeneală. Nici
urmă de genocid, de holocaust! Cum se face că asemenea declarații nu
apar în anii imediat următori perioadei regimului de „strămutare”,
acesta fiind termenul oficial, strămutare, nu deportare? Explicația este
simplă: numărul evreilor dispuși să mintă era foarte mic, ar fi stârnit
reacția celorlalți evrei, care nu s-ar fi solidarizat cu invențiile
unor psihopați. Aceștia apar mai târziu, când scade numărul martorilor
adevărați!
Este interesant de urmărit presa evreiască din anii de după 23 august
1944, ce anume s-a publicat în legătură cu Transnistria. Cam nimic nu
rimează cu ideea unui genocid produs în Transnistria! Ideea a venit mult
mai târziu! Acesta este motivul pentru care presa evreiască din România
nu poate fi consultată, a fost scoasă din țară. Externalizată în
Israel.
7. Concluzia este memorabilă: regimul de exterminare a evreilor deportați în Transnistria a constat în câteva scatoalce administrate de jandarmi, de unii jandarmi, unor evrei, pentru abateri neconsemnate cu precizie. Abateri de la regulamentele vestitelor detașmente de mună obligatorie, care au înlocuit prezența în prima linie a frontului anti-sovietic a evreilor! Acesta a fost marele abuz comis de Ion Antonescu împotriva evreilor: le-a interzis să moară la Cotul Donului!
Ion Coja
Comentarii
Trimiteți un comentariu